Ce mult aduce omul cu pământul...

Ce mult aduce omul cu pământul …

Ce mult aduce omul cu pământul –

Taină-nchipuită din ţărână şi stele.

Iar la-nceput a fost cuvântul –

Prinosul gândurilor mele.

Ce mult aduce omul cu pământul –

Izvor şi prund în ochii tăi de ghindă

Şi inimă – mare ce-şi caută nebună uscatul

Un cineva de care să se-atingă, să se stingă…

Ce mult aduce omul cu pământul –

Şi ia ta cu bumbi de mure

Cu spini în care se-agaţă păcate

Buze, clavicule, coapse ce nu ştiau să fure

Dar s-au lăsat furate.

Ce mult aduce omul cu pământul –

Şi cât de mult din sufletu-i în ceruri se răsfrânge

Când simte că întreg pământul nu-i ajunge.

Ce mult aduci tu, femeie, cu pământul –

Cu părul adormit de parfumuri provensale

Şi sărutul tău cu gust de ceai

Contur de trup perfect, după idei bazilicale,

Şi degete subţiri şi lungi ca nişte fluiere de nai.

Şi cât cer am găsit în noi, fiinţă dragă,

Când inima-mi beteagă şi zigzagă

Scâncindu-şi vitejia sub o mască de cutezător

Nevăzător,

S-a-ncumetat să-ţi pipăie mâinile tremurânde,

S-a bucurat să-ţi poată şterge lacrimile plăpânde.

S-a închinat curioasă şi sfioasă alături de tine când te-a descoperit aievea

Făcându-ţi rugăciunea…

Şi a început să vadă.

Ce mult aduce omul cu pământul,

Cu cântece de dor de cer neîncheiate

Şi cruci ce se ridică la răscruci de drumuri

Dimpreună cu sufletul.

Cât cer e-n noi de ceva timp…

Şi cât de greu e să-l păstrăm senin.