Rugaciune de lasare in voia Domnului

Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

Sf. Ierarh Filaret al Moscovei

Tii minte-ntaia ploaie?

Ţii minte-ntâia ploaie? Magda ISANOS Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea, cu fulgere, cu stele lungi în ea? Arborii stăteau drept, intonând imnul vieţei şi-n zarea foşnind,   verde ca un codru lichid, s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid. Şi noi stăteam ca pomii în picioare. „Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...” Şi plantele creşteau, ne făceau semne, ca nişte mâini, ca umbre nempăcate, se străduiau spre viaţă să ne-ndemne şi iar cădeau în deznădejde toate.

Te souviens-tu la première pluie ?                                                             Magda ISANOS Te souviens-tu tomber cette pluie-là, la première, À ses étoiles effilées, à ses éclats de tonnerre ? Les arbres debout, fredonnant L’hymne de la vie et dans le zénith gazouillant, Vert comme une forêt liquide, On pouvait entendre les ciels fermer, ouvrir. Et nous, nous étions debout, comme les arbres droits. « Rien ne meurt, m’as-tu chuchoté, on ne meurt pas… » Et les plantes poussaient, elles nous faisaient des signes, Comme des mains ou des ombres sans repos. Elles s’efforçaient nous guider vers la vie, nous y montrer la route, Mais tout de suite elles retombaient en désespoir toutes. Traducere de Anca (TIRON) COSTRĂŞEL

Imagine: Lovers in the rain – Justyna Kopania

... Stai pe acelasi drum ...

Îţi iubesc mâinile. Mă gândeam că rareori ne oprim şi ne uităm la mâini, care sunt atât de frumoase… dacă ne-ar fi creat Dumnezeu ochii pe mâini, cu siguranţă am fi fost narcisişti cu toţii şi ne-am fi oglindit în fiecare zi degetele inegale, liniile din palmă, încheietura mâinii şi partea superioară a mâinii, pentru care în limba română nu există un termen. Dacă aş fi avut ochii în palme, te-aş fi ţinut toată ziua de mână şi aş fi pândit cu ochi curioşi, înghesuiţi în palme, îmbrăţişarea mâinilor noastre, în fiecare zi. Aş fi pândit, curioasă, momentul în care apare dorinţa aceea de „îmbrăţişare” a mâinilor, momentul acela în care apare regăsirea. Întotdeauna am avut impresia că apropierea mâinilor e mai mult magnetică, nu ştiu dacă a existat vreodată ceva raţional, ceva gândit în strângerea mâinilor între mâinile celuilalt. Sau poate exagerez. Oricum, pot spune CU MÂNA PE INIMĂ că sunt rare cazurile în care ducem mâna spre mâna celuilalt în mod voit, sunt rare cazurile în care măsurăm drumul mâinii până la mâna celuilalt. E un spaţiu inefabil, la fel cum şi timpul e inefabil între căutarea şi regăsirea mâinii celuilalt. Nu ştiu unde începe căutarea şi când se termină regăsirea. Ştiu doar că imediat după ce m-ai luat de mână, începe o cuminţenie totală, inima începe să bată între palmele noastre, care o strivesc. Şi bătăile inimii sunt mici şi cuminţi atunci când ne ţinem de mână. Când ne ţinem de mână, mâinile noastre îşi povestesc multe, pe cărările din palme e bine să ai un tovarăş de drum. Cine vrea o MÂNĂ de linişte, să o caute în îmbrăţişarea mâinilor. Acolo e cald, e lut moale şi cald şi dospit, sunt cărări, degetele sunt martorele atâtor cuvinte care au curs din vârful stiloului, în scrisori şi jurnale. Între palme sunt poveşti şi şoapte. Îţi regăsesc mâinile atunci când mi-e dor de alin, mâinile tale ştiu să aline şi să mângâie.

Palmele mele au drumuri frânte şi rupte. Atunci când mă ţii de mână, drumurile frânte din palmele mele îşi găsesc rostul şi continuarea, prelungirea. Nervurile mele le regăsesc pe ale tale, liniile din palmele mele se leagă de liniile din palmele tale, sunt drumuri care se încep într-o palmă şi se continuă în cealaltă, la fel cum sunt drumuri care au început la prima întâlnire a mâinilor noastre.

Iar mâinile sunt începutul braţelor, care sunt mult mai încăpătoare. E atâta linişte la tine, acolo, în braţe… parcă ar fi altă lume. La tine în braţe pot închide ochii şi vedea lumină, la tine în braţe nu bate vântul, iar gândurile mi se adună de prin toate colţurile pe unde s-au risipit, la tine în braţe se cuibăreşte sufletul nostru, la tine în braţe e cald şi sunt poveşti, la tine în braţe sunt nopţile şi zilele noastre fericite, la tine în braţe e acasă, la tine în braţe sunt şemineul şi lumânările parfumate şi grădina cu flori şi pomi, la tine în braţe sunt aleile Copoului cu tei sau cu salcâm, la tine în braţe sunt dansurile perfecte pe care ni le dorim, la tine în braţe sunt mereu flori pentru mine, braţele tale ştiu să ofere în dar frumos, în braţele tale e alinul meu, la tine în braţe sunt câmpurile de trifoi pe care le-am desenat până acum pe toate paginile posibile, la tine în braţe sunt eu, acolo mă regăsesc eu pe mine, cum sunt eu … la tine în braţe sunt toate stelele pe care le-am răsfoit ca să găsim constelaţiile noastre, la tine în braţe sunt cântecele mele şi răbdarea ta să mă asculţi, în braţele tale sunt lacrimile mele, acolo mă liniştesc cel mai bine, în braţele tale vreau sa mă ascund de tot ce-i rău şi ţipător în lumea asta, în braţele tale sunt leagăne în care îmi doresc să adorm, în braţele tale sunt amintirile noastre perfecte sau imperfecte, în braţele tale sunt zilele care vor veni, în braţele tale vreau să fim noi, cei care suntem şi cei care şi câţi vom fi, în braţele tale vreau să mă întâlnesc cu Dumnezeu.

 

Boemă

Toată noaptea m-am luat la întrecere cu un păianjen. Eu țeseam gânduri, el pânză. Am privit un timp dantelăria care se forma la colțul geamului… în timp ce el împletea, eu împleteam și destrămam… mi-o luase cu mult înainte.

Acum e vară, iar în ochi am picături din fulgii căzuți peste așteptarea mea pe banca aceea verde, astă-iarnă.

Te-am așteptat până m-a acoperit timpul de frunze… Plouase toată ziua, vântul alunga frunzele de pe ramuri… obișnuite, o vară întreagă să se sprijine de ceva, au început să se închine umbrelor copacilor din bălți… sperând să formeze coroana de odinioară. Urme de pantofi înnoroiați în alb-negrul unei fotografii vechi…

- Pe banca din stânga sau pe banca din dreapta?

- De fapt, mie mi-e dor sa mă odihnesc în ochii tăi. 

S-au adunat la povești cu flori, acum, cât e vară…

Regina din cutia lui de șah e la ea din seara aceea - el și ea nu mai sunt „ei”- iar regina își păstrează culoarea…

Şi odată era totul verde, acum mai miroase a brad.

M-am trezit într-un apus roșu, chirurgical; o macara încerca să ridice soarele din mare… am închis ochii de durere, de parcă ar fi vrut să-mi extragă globul ocular.

De văzut, nu mai văd, și-n gură am gust de pământ… rădăcinile caută încă cerul. Știu că decupasem într-o zi o bucată de cer, cu seriozitatea unui copil care trebuie să-și facă tema pentru lucru manual. Acum marea mă urmărește, căutându-și albastrul.

Macaraua, marea, soarele, ochii mei… și cerul.

De-atâţia ochi dărâmați, am început să adun lacrimi înainte să cadă. Frunză sau umbră, niciodată copac. Au tăiat copacul; se gândeau, poate, că ar fi atins cerul în curând.

Începuserăm de la un timp să avem multe de împărțit… frunzele, locul, ochii, lumina, punctele, punctele de suspensie… nu ar fi mai simplu un „Rămas bun”?

Strungul la care lucra decupa colorat petalele… Nu știam cum să te păstrez; să te rup, petală cu petală, sau să te las sa te ofilești…

Obișnuiam să-mi împletesc cosițe de verde ca să ajung la tine… acum am să-mi împletesc cosițe de verde ca să fug de tine.

Abia adunasem grâul copt și pâine dospea în cer… l-am luat pe Tedi de mână: „Hai să căutam soarele!”

După noaptea de șezătoare, eu și un păianjen, unul mai meșter ca celălalt, m-am trezit dimineață cu soarele zbătându-mi-se în ochi… se prinsese în plasă. 

Minunea mea

Minunea mea

Plicuri pe-o masă risipite

Scrisori de gânduri dospite…

Cerneală albastră croşetată-n crâmpeie

Şi-o cană de lut cu două condeie…

O candelă scutură prin sticla de zgură

Scame de stele, printre mărgele

Acum un an o sărutam pe gură

Şi-i potriveam la gât odată cu şiragul

Bobiţele strivite din lacrimile mele.

În fotoliul de paie, îmbrăţişaţi, ne aţipeam dorul

Prin serile-n care greieri, pe voci, îşi ţârâiau corul…

În colţ, păpuşa ei de porţelan

Împodobită-n fiecare an

Cu cine ştie câte-eşarfe

De cine ştie ce culoare

Şi care

S-or potrivi

Cu cine ştie care vis de-al ei

Sau cine ştie ce cercei.

Şi în genunchi, lângă perdea,

Într-o lumină blândă stă minunea mea.

Se roagă pentru o minune.

E în rochiţa verde-primăvară

Cu flori albe de cais

Şi părul lung şi înnoptat,

Parfumul ce nu l-am uitat...

Doi ochi în care îmi pare că s-a destrămat

Şiragul de mărgele ce i l-am lăsat

Se-amestecă cu alţi doi ochi

Şi-n braţe-mi rochiţa-i e plină de muguri de verde...

Şi ţine strâns pe bieţii ghiocei

Şi soarbe alb, parfum

Şi cântecul de clopoţei

Şi-apoi, tot rătăcind

Prin ale irisului încăperi:

„E primăvara bătrânei primăveri.”

Persistenţa memoriei

Le jour n’a eu jamais 24 heures…

Les échos sont en fait

Les voix des montagnes

Trop longtemps assourdies…

Nos voix ne sont que

Des échos trop aigus et faux

Et tellement audacieux

De se faire entendre

Avant les voix des montagnes…

Les miroirs

Sous toute forme…

Fontaines, fenêtres, yeux, débris,

Ne sont que des apparences pédantes

Ont-ils vraiment la conviction de tout savoir ?

Je vous avoue honnêtement,

Puisque je m’y regarde chaque jour

Chaque matin et chaque soir

Et je ne m’y vois pas…

Oui, tu ris, je vois bien,

Mais dans tes yeux,

ceux qui menaçaient d’engloutir le noir de la terre

et le noir des cieux dans la nuit,

je n’y vois non plus

ma pauvre miette d’âme

qui en vain cherche-t-elle un abri.

La tablette des échecs

est en fait colorée,

les pièces endimanchées…

Le clavier du piano

Souriait cette soirée

à ses dents coloriées

à l’aquarelle…

Le noir et le blanc ne sont pas de couleurs…

Et les horloges qui marchent

sont les horloges qui ne marchent pas…

On ne morcelle pas le temps

Comme une tablette de chocolat

Et s’ il passe, comme tout le monde dit,

Laissez-le…

et laissez-moi que je meure…

                                                 
                                             Toutefois, le jour n’a eu jamais 24 heures…

Foto: Salvador Dali, "Persistenţa memoriei"

Correspondances

Correspondences…

Le bois sent la croix

Il y a pas d’autre prière plus mouvante

que celle de prier l’arbre vêtu en soie

De couvrir en blanc

Le corps sanglant du Roi…

Soigner Ses blessures

Et ressusciter chaque printemps.

L’homme sent la verdure…

Le chemin sent le ciel

Le parfum d’un rêve boiteux

je l’ai mouillé en larmes de sel

et j’ai arrosé la poussière

soulevée par une voiture à quatre chevaux ;

entre quelques atchoums sonores :

« Ils marchent trop vite pour qu’ils arrivent aux cieux. »

L’odeur du renfermé,

Apprendre à partager…

L’odeur du piano,

Apprendre à écouter…

L’odeur de la canne,

Apprendre à voir…

L’odeur du coquelicot,

Apprendre à rougir…

L’odeur de la chandelle,

Apprendre à aimer…

L’odeur de la merveille,

Apprendre à croire…

L’odeur de la veille,

Apprendre à mourir.

Ils marchent trop vite pour qu’ils sentent toutes ces odeurs…

 Foto: desen realizat de Iasmina Maria Răceanu, pentru concursul Doodle 4 Google

... Dreptul la timp ...

Dreptul la timp                                                                               Nichita STĂNESCU Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad inainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben în ea şi multă lene, cu trambuline pentru săritorii în moarte. Tu ai un fel al tău senin De-a ridica oraşele ca norii, şi de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, când aerul devine mov şi rece şi harta serii fără margini, şi-abia mai pot rămâne-n viaţă mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Le droit au temps                                                         Nichita STĂNESCU Tu as une sorte de paradis, le tiens, Où on ne doit pas se dire des mots. On secoue un bras parfois Et des feuilles tombent devant toi. On chancelle et on se penche l’ovale du visage Vers une lueur qui éclate à moitié, Qui déverse de jaune et de paresse, A des tremplins pour les sauteurs en mort. Tu as cette nature-là, sereine, la tienne, De soulever les villes comme les nuages, Et de transporter les secondes toujours Vers la rive Sud de l’heure, Dès que l’air devient mauve et froid Et la carte de la soirée sans limites. Et dès que moi à peine peux-je rester en vie En respirant, à mes longs yeux, des images. Traducere de Anca (TIRON) COSTRĂŞEL

Imagine: René Magritte - Les Amants

... Inca un pas ...

Încă un pas Ana Blandiana Atât de puţine lucruri mă pricep să fac Nici piersici ca piersicii, Nici struguri ca via, Nici măcar nuci Ca arborii cu umbră amară Şi foşnet uşor, Un singur lucru ştiu să fac Cu o pricepere extraordinară: Ştiu să mor. Nu mă laud, Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu - Mă învelesc întâi în tăcere, Apoi în pustiu Şi pornesc astfel încet, un pas, Încă un pas, şi încă un pas, Până nu se mai vede din mine Decât un glas Aşezat somptuos În al cărţii sicriu. Nu mă laud, Credeţi-mă, ştiu să mor Şi ştiu, mai ales, să înviu, Dar asta e, bineînţeles, Mult mai uşor.

Un autre pas de plus…                                                            Ana Blandiana Il n’y a pas plus d’une poignée de choses que j’ai appris à faire Je fais pas de pèches comme le pécher, Je fais pas de raisins comme la vigne, Et des noix non plus Comme les arbres à leur amère ligne Et leur frémissement confus, Par contre il y a une chose unique que j’ai appris à faire Avec une maîtrise extraordinaire : J’ai appris à mourir. Non, je ne me vante pas, J’ai appris à mourir comme pas beaucoup d’hommes l’ont appris – D’abord, je me couvre de silence, Ensuite de désert Et je m’en vais ainsi doucement, un pas, Un autre pas, et un autre pas de plus, Jusqu’à ce qu’on ne voit plus de moi Qu’une voix Somptueusement mise En bouquin comme un cadavre dans la bière. Je ne me vante pas, Et croyez-moi, j’ai bien appris à mourir De plus, j’ai surtout appris à renaître, Mais cela est, sans doute, Quelque chose de beaucoup plus ordinaire. Traducere de Anca (Tiron) COSTRASEL

Hors Saison

 

Hors Saison

Francis Cabrel

C'est le silence
Qui se remarque le plus
Les volets roulants tous descendus
De l'herbe ancienne
Dans les bacs à fleurs
Sur les balcons
On doit être hors-saison

La mer quand même
Dans ses rouleaux continue
Son même thème
Sa chanson vide et têtue
Pour quelques ombres perdues
Sous des capuchons
On doit être hors-saison

Le vent transperce
Ces trop longues avenues
Quelqu'un cherche une adresse inconnue
Et le courrier déborde
Au seuil des pavillons
On doit être hors-saison

Une ville se fâne
Dans les brouillards salés
La colère océane est trop près
Les tourments la condamnent
Aux écrans de fumée
Personne ne s'éloigne du quai

On pourrait tout prendre
Les murs, les jardins, les rues
On pourrait mettre
Aux boîtes aux lettres nos prénoms dessus
Ou bien peut-être un jour
Les gens reviendront
On doit être hors-saison

La mer quand même
Dans ses rouleaux continue
Son même thème
Sa chanson vide "où es-tu ?"
Tout mon courrier déborde
Au seuil de ton pavillon
On doit être hors-saison...

Une ville se fâne
Dans les brouillards salés
La colère océane est trop près
Les tourments la condamnent
Aux écrans de fumée
Personne ne s'éloigne du quai ...

Formular/Formulaire - Grigore Vieru

Formular                               Grigore VIERU   - Numele şi prenumele? - Eu. - Anul de naştere? - Cel mai tânăr an când se iubeau părinţii mei. - Originea? - Ar şi semăn Dealul acela din prelungirea codrilor. Ştiu toate doinele. - Profesiunea? - Ostenesc în ocna cuvintelor. - Părinţii? - Am numai mamă. - Numele mamei? - Mama. - Ocupaţia ei? - Aşteaptă. - Ai fost supus Judecăţii vreodată? - Am stat nişte ani închis În sine. - Rubedenii peste hotare ai? - Da. Pe tata. Îngropat. În pământ străin. Anul 1945.

Formulaire Grigore VIERU   -          Vos nom et prénom? -          Je. -     Votre année de naissance? -     L’une des plus jeunes années Quand mes parents S’aimaient... -          Votre origine? -          Je ne cesse de labourer et de semer Cette colline-là qui suit les forêts. J’en ai appris toutes ses cantilènes. -          Votre métier? -          Besogne de forçat... harassant dans la baigne des mots. -     Et vos parents? -     J’en ai mère seulement. -          Alors son nom seulement? -          Maman. -     Et qu’est-ce qu’elle fait? -     Elle attend. -          Jamais mis en jugement? -          Si, emprisonné pour quelques années En moi-même. -          En dehors du pays, avez-vous des parentés? -          Oui. Mon père. Enterré. Dans un pays païen. L’année 1945.     Traducere de Anca (TIRON) COSTRĂŞEL