joi, 27 martie 2014

... Would you lie with me and just forget the world ? ...





Când ne aşezăm şi noi mai bine, iar culcuşul devine moale şi cald şi ne gândim că în sfârşit ne putem concentra într-o singură direcţie şi ne putem linişti, în stilul acela profund, în care să nu ştim decât de noi şi de sufletul nostru şi de spaţiul nostru interior şi exterior, pe care să îl construim frumos, aşa cum până acum doar ne imaginasem şi doar pusesem pe hârtie, apare încă ceva şi apoi încă ceva şi încă altceva… prima impresie este aceea că toate se răstoarnă şi ne întrebăm pentru ce toate?
Da, plângem, aşa cum ştim să o facem cel mai bine şi parcă pe măsură ce trec zilele, se adaugă ceva-uri care răstoarnă lucruri şi construcţii pe care le credeam temeinice şi pentru care începusem să nădăjduim că vom răzbi la lumină. Şi se răstoarnă tot sufletul cu ele, pentru că l-am clădit pas cu pas şi pe el.
Prima impresie este aceea că nu a meritat nimic, apoi ne gândim mai bine, rememorăm timpul şi ne dăm seama că totul a fost trăit la intensitate maximă, că nu am pierdut o clipă. Că dimpotrivă, timpul s-a expandat ca o pungă imensă de popcorn în faţa unui film bun pe care l-am văzut împreună.
Da, puse cap la cap, lucrurile din ultimul timp au căpătat sens. Le-a potrivit Dumnezeu pe toate şi le-a dat sensul pe care noi îl ignoram, pentru că aveam mult prea multă încredere în oameni, în faptele şi în sentimentele lor. Oameni care s-au arătat zâmbitori de faţă cu noi, dar care nu ne-au dat pace în lipsa noastră, care nu ne-au apreciat, care nu ne-au preţuit munca şi timpul. Oameni faţă de care eram angajaţi sufleteşte şi material, oameni pe care ne-am străduit să îi respectăm cu toate puterile noastre, dar faţă de care am şchiopătat uneori, dar nu din lipsă de bunăvoinţă sau din nepăsare, ci din neputinţă fizică, materială. Oameni cărora nu le-am spus neputinţele, nu le-am spus excesele noastre ascunse de neodihnă, de nesomn, de ne-visare, de ne-timp, de ne-linişte, de ne-noi, de neregăsire… nu le-am mărturisit nimic, pentru că era alegerea noastră, era doza noastră de inconştienţă, era felul nostru de a epuiza toate posibilităţile, totul… nu am spus nimic, nu am vrut să ne plângem, am sperat doar din tot sufletul să fim înţeleşi, să se ghicească poate măcar puţin din frământările noastre, din fuga noastră continuă în tot ce făceam. Dar se pare că am mascat mult prea bine totul şi bine că a fost aşa.
Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai lăsat întregi la minte şi la suflet şi mai ales la trup. Îţi mulţumim că în toată fuga noastră nebună, ne-ai găsit Tu momente pentru noi, minuni, clipe pline. Am ştiut că au venit de la Tine, Te-am simţit spunând atunci când ni le dăruiai: „Luaţi, bucuraţi-vă, sunt ale voastre.”
Iar acum suntem deja la un alt început de drum care nu ştim unde duce, dar avem credinţă că este cel pe care ne-ai îndreptat Tu. Ştim că ne-ai eliberat de nişte strâmtori, de nişte legături care ne făceau rău şi care ne-ar fi făcut şi mai mult rău mai devreme sau mai târziu. Ne-ai dat drumul în lume şi ne laşi acum să ne dăm seama că putem şi singuri, că putem şi mai departe, că putem şi când e mai greu.
Aici stelele abia se zăresc dintre clădirile Canary Wharf şi City of London, oamenii sunt de toate culorile şi vorbesc în toate limbile, când trec prin faţa bisericilor, oamenii nu se închină; în parc, băncile sunt pline nu de oameni gânditori sau dornici de discuţii sau fascinaţi de natură, ci concentraţi în tablete şi telefoane de ultimă generaţie. Măi să fie… ăsta da loc în care să îţi testezi capacitatea sau incapacitatea de a nu-ţi pierde sufletul. Şi totuşi un loc unde vom avea de învăţat atâtea…
Au chemin de retour … un duhovnic, câţiva copii, un căţel, o pisică, flori şi să spunem că ar fi cam totul, cu toate că mai sunt atâtea… dar cui ce-i pasă?

If I lay here, if I just lay here,
Would you lie with me and just forget the world?