Draga mea toamnă,
cea care îmi înţelegi şi îmi răscoleşti tristeţea în fiecare an când vii şi
rămâi printre frunze pictate, te strecori cu fumul din şemineuri în hainele
sufletului puse la uscat … care nu se mai usucă şi care miros a fum … pe bănci îmbibate
de ploaie în parc, pe care nu mai pot să mă aşez… cu toate ca am obosit să mă
plimb.
Draga mea toamnă,
care mă ascunzi în coconul de ceaţă şi îmi promiţi că vom reînvia împreună la
primăvară.
În parcuri,
persoane necunoscute s-au legat cu ştreanguri şi atârnă de crengile copacilor
negri, sperând să ţină locul frunzelor moarte. Miroase puternic a canabis.
Draga mea toamnă,
oamenii din jur nu mă mai ascultă, omul meu nu mă mai aude… eu nu mă mai aud …
ne-am ascuns sub umbrele, pălării şi fulare, ne-am înfundat urechile cu căşti
şi ne auzim doar gândurile, bătăile inimii şi muzica din urechi pe fundalul
căreia ne imaginăm diverse … suntem mai degrabă hipoacuzici. Nu tresărim, nu
reacţionăm. Nu mai ştim ce înseamnă „Te iubesc” şi nici „Iartă-mă”, ne uităm
străin la cuvintele acestea venind din partea cuiva.
Draga mea toamnă, e
zgomot şi forfotă pe stradă, plouă tot timpul, cabinele telefonice ţin momente
de reculegere, verticale, în ţinute perfecte, în carouri roşii, îmbibate de
umezeală. La metrou miroase a smoală şi poţi fi luat uşor înainte de şuvoaiele
de oameni care ţâşnesc pe uşi în toate culorile şi limbile.
Draga mea toamnă,
aici nu-i nici Shakespeare, nici Emily Bronte, nici Sherlock Holmes … mă
întâlnesc uneori cu Oscar Wilde, Poe si Virginia Woolf … însă unde-s bunele
maniere, unde-s rigoarea şi bunul simţ? … regăsesc nebunia şi haosul şi
absurdul. Le înţeleg, rezonez cu ele.
Draga mea toamnă,
pe aici ţi-ai tatuat braţele copacilor cu semne ciudate, peste serile de vineri
plouă cu alcool în toate pub-urile şi te îneci în fum cu mirosuri ciudate.
Măcălendri şi pescăruşi şi ciori şi vulpi şi veveriţe şi lebede şi gâşte …
toate într-un singur loc, toate într-un singur anotimp şi în toate celelalte.
Draga mea toamnă, a
venit iarna, ştii?
