Klimt - Sarutul

Tu eşti pictorul meu, zugravul meu de zâmbet şi lumină pe chip. Nu ai penson şi nici diplomă în arte plastice, însă ai măiestrie şi har să mă iubeşti şi să mă faci fericită. Pictorul meu de vise şi pictorul meu de planuri.

Câte nuanţe ai stârnit în fuziune în sufletul meu... e atâta linişte de culoare între noi. Mi-e drag când mă pictezi în verde, mi-e drag când mă sorbi aşa cum pânza albă soarbe culoarea albastru şi devine cer senin.

Pe planşeta ta de culori sunt amestecate îmbrăţişări în apus şi plimbări de mână prin parfum de salcâm; sunt urcuşuri până în vârful Turnului Eiffel şi aşteptările unor răspunsuri de aur; într-un colţ de pe planşeta ta este amestecat verdele eşarfelor mele cu pământul pe care ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut, iar în alt colţ văd că te-ai străduit să amesteci culori cu amintiri şi impresii şi imagini şi vise ca să pictezi fericirea. Încercăm să o pictăm împreună cu nuanţa din colţul acela... sau mai avem de lucru la reinventarea nuanţei? Îmi pare atât de greu de obţinut... şi nici nu ştiu cum trebuie să arate. De-am avea o culoare învecinată, o nuanţă... e mai greu decât fabricarea vopselei şi culorii pentru pictura mănăstirilor din Bucovina. Pentru că trebuie să se păstreze veşnic.

Mi-e dor să-mi pictezi chipul, să-mi zugrăveşti trăsături pe care le-am umbrit o vreme. Mi-e drag să stau să mă pictezi... cu răbdare, cum îmi aluneci fiecare formă, cum îmi punctezi pistruii, cum faci frumos obişnuitul din mine.

Ce nuanţe vei mai forma, ce culori vei mai apropia ca să mă renaşti în fiecare zi? Ce culoare am avut odată? Ce curcubeie îmi vei mai răsări şi tresări în suflet? Când au început schiţele cu noi şi când vor ajunge să fie desăvârşite? Câte peisaje îmi vei mai picta în suflet? Cât din culoarea verde îţi va ajunge să-mi pictezi mărunţişurile sufletului? Ce culori vei mai inventa să-mi pictezi ciudăţeniile?

Niciodată nu am reuşit să înţeleg cum pictezi atunci când mă ţii strâns în braţe. Sunt printre cele mai frumoase tablouri cu noi.

Cel mai frumos tablou e cel în care ai pictat dorul. Cel mai frumos şi cel mai greu. Nu se găsesc atât de uşor culorile dorului, pensoanele nu se potrivesc cu natura tabloului. Se pictează cu ce se poate... cu buzele, cu lacrimile, cu genele, cu lobul urechii drepte, cu inelarul, insistând în cercuri... se pictează cu braţele, imaginând îmbrăţişări, adunând toate imaginile vechi, cu ochii închişi, să nu se piardă. Se adună toate şi se trăiesc şi se rabdă şi se suferă şi se iubesc... ştergând din când în când excesul de culoare care se poate împrăştia prea mult în fuziunea cu lacrimile.

Semnătura pictorului e în dreptul sufletului meu.