... Raspusul la intrebarea "De ce?"...

Îmi place să fiu nebună, să o fac pe nebuna, iar uneori să mă mir cât de bine îmi iese. Ştiu că n-am fost dintotdeauna astfel, însă am avut o predispoziţie spre asta… iar tot ce am trăit şi văzut în ultimii ani cred a pus cărămida spitalului de nebuni în care sufletul meu se retrage în clipele sau zilele sau timpul în care simte că nu mai poate în lumea „normală”.  Ştiu să îmi chinui sufletul şi trupul şi să îl tai în mii de bucăţi şi rupturi de clipe şi de ani de aşteptare, de visare, de dor după o iubire care ar fi putut fi simplă şi plictisitoare, ştiu să îmi chinui picioarele cu drumuri lungi, ocolite, pentru a nu alege drumul scurt, ştiu să inventez motive pentru plimbări de una singură, visând pe alei sau străduţe ascunse, ştiu să inventez cuvinte şi să te mir şi să te fac să zâmbeşti şi să semăn cu Phoebe, ştiu să traduc manuale pentru combine şi caiete de sarcini şi să mă retrag într-un colţ şi să-mi scâncesc versurile din cealaltă parte a sufletului, ştiu să fiu bulimică şi anorexică, ştiu să mă ador şi să mă anulez până la ultima celulă, doar eu pot scrie teza de licenţă despre absurdul lui Camus şi nihilismul acestuia, în care m-am afundat cu totul, iar disertaţia despre traducerea textului religios ortodox, în care mi-am pus tot sufletul şi timpul … m-am amuzat că cei din jur nu au găsit legătura sau continuarea, de fapt, m-am mirat şi eu după aceea, în faţa evoluţiei sufletului. Ştiu să îndur mult, să zâmbesc atunci când sunt lovită şi să împrăştii situaţia tensionată, însă ştiu să izbucnesc cu tot ce am adunat sau să plâng până la tulburare totală. Nu-mi plac oamenii străini (sufletului meu) care îmi pun întrebarea „De ce?” (şi alte întrebări din neamul ei) şi aşteaptă un răspuns clar, de parcă ar trebui să îl ştiu, de parcă ar trebui să îl ştie. Nu-mi plac lucrurile bătute în cuie, nu-mi plac planurile, programele şi orarele. Nu-mi plac orele de masă fixe şi orele de culcare fixe. Nu-mi place televizorul şi mă amuză să văd faţa persoanelor cărora le spun că nu am televizor, că nu mă uit la televizor. Îmi place la nebunie să fiu ironică. Îmi place să povestesc despre flori şi plante şi legume şi cum cresc ele în grădină sau în ghivece, vorbesc cu plantele şi animalele, am fost în cimitir la miezul nopţii (nu singură) şi m-am rugat în faţa bisericii cimitirului, pentru că era închisă. Îmi place să mă plimb cu tine prin ploile cele mai urâte de toamnă, în care frunzele se lipesc de picioare cu noroi şi în care frigul îl simţi muşcând din oase. Îmi place pentru că atunci când e foarte urât şi rău totul ne aducem aminte de lucrurile esenţiale. Îmi place când suntem nebuni amândoi. Atunci suntem numai noi şi nebunia din sufletul nostru.