Ne-am făcut hidoşi, Doamne! Ne uităm
de zeci de ori pe zi în oglinzi şi nu învăţăm din imaginea reflectată decât să
ne mai accentuăm puţin o sprânceană şi să imităm unduiri de coapse. Ne vedem perfecţi în imagini deformate şi ne lăudăm cu
păcate. Născocim, cercetăm şi iscodim zile de ieri urâte sau naive sau care
încercau şi învăţau să devină prezent şi viitor frumos şi ne preocupăm şi ne
ocupăm tot mai mult existenţa cu ele. Şi nici măcar nu-s ale noastre, dar „ne
pasă”atât de mult de ele încât uităm de-ale noastre. Ne luăm doza zilnică de
otravă din inelul cu care ne-am lăudat la toţi, ne eschivăm şi spunem că am
învăţat de la Adam şi Eva. Nu încercăm să ne facem fericiţi pe noi, ci ne uităm
la ceilalţi, să vedem dacă sunt fericiţi sau nu-s. Nu mai ştim să păstrăm
secrete … poate pentru simplul fapt că noi înşine nu mai avem secrete, pentru
că ne-am despuiat şi ne-am oferit întru totul lumii. Am vorbi încontinuu dacă
ni s-ar cere portretul-robot al celuilalt… dar întrebaţi fiind despre propriile
calităţi şi defecte, am avea pregătite sau am născoci imediat răspunsuri alese
sau filosofice sau modeste. „This above all: to thine own self be true.” Ne aprindem repede şi
ne stingem la fel de repede… dar dăm lecţii de viaţă. Nu ne mai minunăm, călcăm
în picioare minunile; nu mai ştim / vrem să ne ghidăm după repere adevărate,
mergem după scorniri, după invidii, îmbrăcăm haine care nu ni se potrivesc
pentru că-s furate.
Ne-ai dat, Doamne, suflet şi ne-ai şoptit să Te iubim şi să ne iubim unii
pe alţii şi ne-ai făcut slobozi. Unii încă Îţi mai mulţumesc pentru daruri şi
încearcă să le descopere pe celelalte, ceilalţi se bucură doar că sunt slobozi.
Iar Tu ne îngăduieşti pe toţi şi ne aştepţi.
