... This above all: to thine own self be true ...

Ne-am făcut hidoşi, Doamne! Ne uităm de zeci de ori pe zi în oglinzi şi nu învăţăm din imaginea reflectată decât să ne mai accentuăm puţin o sprânceană şi să imităm unduiri de coapse. Ne vedem perfecţi în imagini deformate şi ne lăudăm cu păcate. Născocim, cercetăm şi iscodim zile de ieri urâte sau naive sau care încercau şi învăţau să devină prezent şi viitor frumos şi ne preocupăm şi ne ocupăm tot mai mult existenţa cu ele. Şi nici măcar nu-s ale noastre, dar „ne pasă”atât de mult de ele încât uităm de-ale noastre. Ne luăm doza zilnică de otravă din inelul cu care ne-am lăudat la toţi, ne eschivăm şi spunem că am învăţat de la Adam şi Eva. Nu încercăm să ne facem fericiţi pe noi, ci ne uităm la ceilalţi, să vedem dacă sunt fericiţi sau nu-s. Nu mai ştim să păstrăm secrete … poate pentru simplul fapt că noi înşine nu mai avem secrete, pentru că ne-am despuiat şi ne-am oferit întru totul lumii. Am vorbi încontinuu dacă ni s-ar cere portretul-robot al celuilalt… dar întrebaţi fiind despre propriile calităţi şi defecte, am avea pregătite sau am născoci imediat răspunsuri alese sau filosofice sau modeste. „This above all: to thine own self be true.” Ne aprindem repede şi ne stingem la fel de repede… dar dăm lecţii de viaţă. Nu ne mai minunăm, călcăm în picioare minunile; nu mai ştim / vrem să ne ghidăm după repere adevărate, mergem după scorniri, după invidii, îmbrăcăm haine care nu ni se potrivesc pentru că-s furate.

Ne-ai dat, Doamne, suflet şi ne-ai şoptit să Te iubim şi să ne iubim unii pe alţii şi ne-ai făcut slobozi. Unii încă Îţi mai mulţumesc pentru daruri şi încearcă să le descopere pe celelalte, ceilalţi se bucură doar că sunt slobozi. Iar Tu ne îngăduieşti pe toţi şi ne aştepţi.