... Mi-e dor de Galata...

Mi-e dor de Galata…

Începe cu-n drum care urcă-ntr-o doară

Pământul de vină probabil coboară,

Oricum al meu suflet nu vrea să mai ştie

De spiţe, trotuare, preţ, vorbărie…

Mi-e dor de Galata.

Apare în capăt, pe drumul de piatră

Şi până acolo un câine te latră

El ştie mai bine ce vânt te aduce

Şi-ţi caută ochii:

“ Ţi-e dor de Galata?”

Şi merg şi tot urc

În gânduri mă-ncurc

M-o fi strâns încăperea

Căci m-am pornit să o surp…

Şi încă mai urc

Şi încă mai surp

Mă-ncumet să urc,

Nu ştiu dacă-i bine să surp

Dar acesta din urmă-i

Vârf de dulceaţă

Ce-mi scapără-n ochi

Şi-mi vântură carnea

Şi-mi vâjâie sufletu-n

Valuri de ceaţă…

Păcatele mele-s legate în snopi.

De-aceea, Galată,

Tu, poartă bătrână, mereu înnoită

Primeşte-o străină…

De-acum şi de-aici ostenită,

Primeşte-o femeie a lui Lot pe jumătate-mpietrită.

Slobozeşte clopote, coruri de aripi,

Rugi cu chip de lumină

Şopteşte poveşti despre suflet în surdină.

Primeşte, sfinte părinte-o străină,

De-acum şi de-aici ostenită

În veci şi spre oriunde grăbită.

Mi-e dor de lumină,

Ca o măicuţă,

Ce-aşteaptă in tindă

Copiii să-i vină.

Mi-e dor şi de suflet

Aşa cum de pământul

Încolţit sub zăpadă

Îi e dor soarelui

Şi lasă să cadă

Câte o rază

Care s-aline

Un mugur care

Va să fie mladă.

Mi-e dor de lumină

De suflet

În cuvinte…

Mi-e dor să mă ostenesc pentru cei dragi,

Mi-e dor să iau aminte…

Mi-e dor să-L privesc pe Iisus din icoană în mine,

Şi-apoi să las ochii în jos de ruşine…

Mi-e dor să mă-ndrept pe drumul în sus

Mi-e dor să-mi pară rău de ceea ce nu-s.

Mi-e dor de Galata,

Sfinte părinte…

Mi-e dor de Galata,

Dumnezeule sfinte,

Ţie mă-nchin!

Amin.

Sursă foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Galata 

Zece

Rugaciune de lasare in voia Domnului

Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

Sf. Ierarh Filaret al Moscovei

Tii minte-ntaia ploaie?

Ţii minte-ntâia ploaie? Magda ISANOS Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea, cu fulgere, cu stele lungi în ea? Arborii stăteau drept, intonând imnul vieţei şi-n zarea foşnind,   verde ca un codru lichid, s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid. Şi noi stăteam ca pomii în picioare. „Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...” Şi plantele creşteau, ne făceau semne, ca nişte mâini, ca umbre nempăcate, se străduiau spre viaţă să ne-ndemne şi iar cădeau în deznădejde toate.

Te souviens-tu la première pluie ?                                                             Magda ISANOS Te souviens-tu tomber cette pluie-là, la première, À ses étoiles effilées, à ses éclats de tonnerre ? Les arbres debout, fredonnant L’hymne de la vie et dans le zénith gazouillant, Vert comme une forêt liquide, On pouvait entendre les ciels fermer, ouvrir. Et nous, nous étions debout, comme les arbres droits. « Rien ne meurt, m’as-tu chuchoté, on ne meurt pas… » Et les plantes poussaient, elles nous faisaient des signes, Comme des mains ou des ombres sans repos. Elles s’efforçaient nous guider vers la vie, nous y montrer la route, Mais tout de suite elles retombaient en désespoir toutes. Traducere de Anca (TIRON) COSTRĂŞEL

Imagine: Lovers in the rain – Justyna Kopania

... Stai pe acelasi drum ...

Îţi iubesc mâinile. Mă gândeam că rareori ne oprim şi ne uităm la mâini, care sunt atât de frumoase… dacă ne-ar fi creat Dumnezeu ochii pe mâini, cu siguranţă am fi fost narcisişti cu toţii şi ne-am fi oglindit în fiecare zi degetele inegale, liniile din palmă, încheietura mâinii şi partea superioară a mâinii, pentru care în limba română nu există un termen. Dacă aş fi avut ochii în palme, te-aş fi ţinut toată ziua de mână şi aş fi pândit cu ochi curioşi, înghesuiţi în palme, îmbrăţişarea mâinilor noastre, în fiecare zi. Aş fi pândit, curioasă, momentul în care apare dorinţa aceea de „îmbrăţişare” a mâinilor, momentul acela în care apare regăsirea. Întotdeauna am avut impresia că apropierea mâinilor e mai mult magnetică, nu ştiu dacă a existat vreodată ceva raţional, ceva gândit în strângerea mâinilor între mâinile celuilalt. Sau poate exagerez. Oricum, pot spune CU MÂNA PE INIMĂ că sunt rare cazurile în care ducem mâna spre mâna celuilalt în mod voit, sunt rare cazurile în care măsurăm drumul mâinii până la mâna celuilalt. E un spaţiu inefabil, la fel cum şi timpul e inefabil între căutarea şi regăsirea mâinii celuilalt. Nu ştiu unde începe căutarea şi când se termină regăsirea. Ştiu doar că imediat după ce m-ai luat de mână, începe o cuminţenie totală, inima începe să bată între palmele noastre, care o strivesc. Şi bătăile inimii sunt mici şi cuminţi atunci când ne ţinem de mână. Când ne ţinem de mână, mâinile noastre îşi povestesc multe, pe cărările din palme e bine să ai un tovarăş de drum. Cine vrea o MÂNĂ de linişte, să o caute în îmbrăţişarea mâinilor. Acolo e cald, e lut moale şi cald şi dospit, sunt cărări, degetele sunt martorele atâtor cuvinte care au curs din vârful stiloului, în scrisori şi jurnale. Între palme sunt poveşti şi şoapte. Îţi regăsesc mâinile atunci când mi-e dor de alin, mâinile tale ştiu să aline şi să mângâie.

Palmele mele au drumuri frânte şi rupte. Atunci când mă ţii de mână, drumurile frânte din palmele mele îşi găsesc rostul şi continuarea, prelungirea. Nervurile mele le regăsesc pe ale tale, liniile din palmele mele se leagă de liniile din palmele tale, sunt drumuri care se încep într-o palmă şi se continuă în cealaltă, la fel cum sunt drumuri care au început la prima întâlnire a mâinilor noastre.

Iar mâinile sunt începutul braţelor, care sunt mult mai încăpătoare. E atâta linişte la tine, acolo, în braţe… parcă ar fi altă lume. La tine în braţe pot închide ochii şi vedea lumină, la tine în braţe nu bate vântul, iar gândurile mi se adună de prin toate colţurile pe unde s-au risipit, la tine în braţe se cuibăreşte sufletul nostru, la tine în braţe e cald şi sunt poveşti, la tine în braţe sunt nopţile şi zilele noastre fericite, la tine în braţe e acasă, la tine în braţe sunt şemineul şi lumânările parfumate şi grădina cu flori şi pomi, la tine în braţe sunt aleile Copoului cu tei sau cu salcâm, la tine în braţe sunt dansurile perfecte pe care ni le dorim, la tine în braţe sunt mereu flori pentru mine, braţele tale ştiu să ofere în dar frumos, în braţele tale e alinul meu, la tine în braţe sunt câmpurile de trifoi pe care le-am desenat până acum pe toate paginile posibile, la tine în braţe sunt eu, acolo mă regăsesc eu pe mine, cum sunt eu … la tine în braţe sunt toate stelele pe care le-am răsfoit ca să găsim constelaţiile noastre, la tine în braţe sunt cântecele mele şi răbdarea ta să mă asculţi, în braţele tale sunt lacrimile mele, acolo mă liniştesc cel mai bine, în braţele tale vreau sa mă ascund de tot ce-i rău şi ţipător în lumea asta, în braţele tale sunt leagăne în care îmi doresc să adorm, în braţele tale sunt amintirile noastre perfecte sau imperfecte, în braţele tale sunt zilele care vor veni, în braţele tale vreau să fim noi, cei care suntem şi cei care şi câţi vom fi, în braţele tale vreau să mă întâlnesc cu Dumnezeu.

 

Boemă

Toată noaptea m-am luat la întrecere cu un păianjen. Eu țeseam gânduri, el pânză. Am privit un timp dantelăria care se forma la colțul geamului… în timp ce el împletea, eu împleteam și destrămam… mi-o luase cu mult înainte.

Acum e vară, iar în ochi am picături din fulgii căzuți peste așteptarea mea pe banca aceea verde, astă-iarnă.

Te-am așteptat până m-a acoperit timpul de frunze… Plouase toată ziua, vântul alunga frunzele de pe ramuri… obișnuite, o vară întreagă să se sprijine de ceva, au început să se închine umbrelor copacilor din bălți… sperând să formeze coroana de odinioară. Urme de pantofi înnoroiați în alb-negrul unei fotografii vechi…

- Pe banca din stânga sau pe banca din dreapta?

- De fapt, mie mi-e dor sa mă odihnesc în ochii tăi. 

S-au adunat la povești cu flori, acum, cât e vară…

Regina din cutia lui de șah e la ea din seara aceea - el și ea nu mai sunt „ei”- iar regina își păstrează culoarea…

Şi odată era totul verde, acum mai miroase a brad.

M-am trezit într-un apus roșu, chirurgical; o macara încerca să ridice soarele din mare… am închis ochii de durere, de parcă ar fi vrut să-mi extragă globul ocular.

De văzut, nu mai văd, și-n gură am gust de pământ… rădăcinile caută încă cerul. Știu că decupasem într-o zi o bucată de cer, cu seriozitatea unui copil care trebuie să-și facă tema pentru lucru manual. Acum marea mă urmărește, căutându-și albastrul.

Macaraua, marea, soarele, ochii mei… și cerul.

De-atâţia ochi dărâmați, am început să adun lacrimi înainte să cadă. Frunză sau umbră, niciodată copac. Au tăiat copacul; se gândeau, poate, că ar fi atins cerul în curând.

Începuserăm de la un timp să avem multe de împărțit… frunzele, locul, ochii, lumina, punctele, punctele de suspensie… nu ar fi mai simplu un „Rămas bun”?

Strungul la care lucra decupa colorat petalele… Nu știam cum să te păstrez; să te rup, petală cu petală, sau să te las sa te ofilești…

Obișnuiam să-mi împletesc cosițe de verde ca să ajung la tine… acum am să-mi împletesc cosițe de verde ca să fug de tine.

Abia adunasem grâul copt și pâine dospea în cer… l-am luat pe Tedi de mână: „Hai să căutam soarele!”

După noaptea de șezătoare, eu și un păianjen, unul mai meșter ca celălalt, m-am trezit dimineață cu soarele zbătându-mi-se în ochi… se prinsese în plasă. 

Minunea mea

Minunea mea

Plicuri pe-o masă risipite

Scrisori de gânduri dospite…

Cerneală albastră croşetată-n crâmpeie

Şi-o cană de lut cu două condeie…

O candelă scutură prin sticla de zgură

Scame de stele, printre mărgele

Acum un an o sărutam pe gură

Şi-i potriveam la gât odată cu şiragul

Bobiţele strivite din lacrimile mele.

În fotoliul de paie, îmbrăţişaţi, ne aţipeam dorul

Prin serile-n care greieri, pe voci, îşi ţârâiau corul…

În colţ, păpuşa ei de porţelan

Împodobită-n fiecare an

Cu cine ştie câte-eşarfe

De cine ştie ce culoare

Şi care

S-or potrivi

Cu cine ştie care vis de-al ei

Sau cine ştie ce cercei.

Şi în genunchi, lângă perdea,

Într-o lumină blândă stă minunea mea.

Se roagă pentru o minune.

E în rochiţa verde-primăvară

Cu flori albe de cais

Şi părul lung şi înnoptat,

Parfumul ce nu l-am uitat...

Doi ochi în care îmi pare că s-a destrămat

Şiragul de mărgele ce i l-am lăsat

Se-amestecă cu alţi doi ochi

Şi-n braţe-mi rochiţa-i e plină de muguri de verde...

Şi ţine strâns pe bieţii ghiocei

Şi soarbe alb, parfum

Şi cântecul de clopoţei

Şi-apoi, tot rătăcind

Prin ale irisului încăperi:

„E primăvara bătrânei primăveri.”