Boemă

Toată noaptea m-am luat la întrecere cu un păianjen. Eu țeseam gânduri, el pânză. Am privit un timp dantelăria care se forma la colțul geamului… în timp ce el împletea, eu împleteam și destrămam… mi-o luase cu mult înainte.

Acum e vară, iar în ochi am picături din fulgii căzuți peste așteptarea mea pe banca aceea verde, astă-iarnă.

Te-am așteptat până m-a acoperit timpul de frunze… Plouase toată ziua, vântul alunga frunzele de pe ramuri… obișnuite, o vară întreagă să se sprijine de ceva, au început să se închine umbrelor copacilor din bălți… sperând să formeze coroana de odinioară. Urme de pantofi înnoroiați în alb-negrul unei fotografii vechi…

- Pe banca din stânga sau pe banca din dreapta?

- De fapt, mie mi-e dor sa mă odihnesc în ochii tăi. 

S-au adunat la povești cu flori, acum, cât e vară…

Regina din cutia lui de șah e la ea din seara aceea - el și ea nu mai sunt „ei”- iar regina își păstrează culoarea…

Şi odată era totul verde, acum mai miroase a brad.

M-am trezit într-un apus roșu, chirurgical; o macara încerca să ridice soarele din mare… am închis ochii de durere, de parcă ar fi vrut să-mi extragă globul ocular.

De văzut, nu mai văd, și-n gură am gust de pământ… rădăcinile caută încă cerul. Știu că decupasem într-o zi o bucată de cer, cu seriozitatea unui copil care trebuie să-și facă tema pentru lucru manual. Acum marea mă urmărește, căutându-și albastrul.

Macaraua, marea, soarele, ochii mei… și cerul.

De-atâţia ochi dărâmați, am început să adun lacrimi înainte să cadă. Frunză sau umbră, niciodată copac. Au tăiat copacul; se gândeau, poate, că ar fi atins cerul în curând.

Începuserăm de la un timp să avem multe de împărțit… frunzele, locul, ochii, lumina, punctele, punctele de suspensie… nu ar fi mai simplu un „Rămas bun”?

Strungul la care lucra decupa colorat petalele… Nu știam cum să te păstrez; să te rup, petală cu petală, sau să te las sa te ofilești…

Obișnuiam să-mi împletesc cosițe de verde ca să ajung la tine… acum am să-mi împletesc cosițe de verde ca să fug de tine.

Abia adunasem grâul copt și pâine dospea în cer… l-am luat pe Tedi de mână: „Hai să căutam soarele!”

După noaptea de șezătoare, eu și un păianjen, unul mai meșter ca celălalt, m-am trezit dimineață cu soarele zbătându-mi-se în ochi… se prinsese în plasă.