Când ne
aşezăm şi noi mai bine, iar culcuşul devine moale şi cald şi ne gândim că în
sfârşit ne putem concentra într-o singură direcţie şi ne putem linişti, în
stilul acela profund, în care să nu ştim decât de noi şi de sufletul nostru şi
de spaţiul nostru interior şi exterior, pe care să îl construim frumos, aşa cum
până acum doar ne imaginasem şi doar pusesem pe hârtie, apare încă ceva şi apoi
încă ceva şi încă altceva… prima impresie este aceea că toate se răstoarnă şi ne
întrebăm pentru ce toate?
Da, plângem,
aşa cum ştim să o facem cel mai bine şi parcă pe măsură ce trec zilele, se
adaugă ceva-uri care răstoarnă lucruri şi construcţii pe care le credeam temeinice
şi pentru care începusem să nădăjduim că vom răzbi la lumină. Şi se răstoarnă
tot sufletul cu ele, pentru că l-am clădit pas cu pas şi pe el.
Prima
impresie este aceea că nu a meritat nimic, apoi ne gândim mai bine, rememorăm
timpul şi ne dăm seama că totul a fost trăit la intensitate maximă, că nu am
pierdut o clipă. Că dimpotrivă, timpul s-a expandat ca o pungă imensă de
popcorn în faţa unui film bun pe care l-am văzut împreună.
Da, puse
cap la cap, lucrurile din ultimul timp au căpătat sens. Le-a potrivit Dumnezeu
pe toate şi le-a dat sensul pe care noi îl ignoram, pentru că aveam mult prea
multă încredere în oameni, în faptele şi în sentimentele lor. Oameni care s-au
arătat zâmbitori de faţă cu noi, dar care nu ne-au dat pace în lipsa noastră,
care nu ne-au apreciat, care nu ne-au preţuit munca şi timpul. Oameni faţă de
care eram angajaţi sufleteşte şi material, oameni pe care ne-am străduit să îi
respectăm cu toate puterile noastre, dar faţă de care am şchiopătat uneori, dar
nu din lipsă de bunăvoinţă sau din nepăsare, ci din neputinţă fizică,
materială. Oameni cărora nu le-am spus neputinţele, nu le-am spus excesele
noastre ascunse de neodihnă, de nesomn, de ne-visare, de ne-timp, de
ne-linişte, de ne-noi, de neregăsire… nu le-am mărturisit nimic, pentru că era
alegerea noastră, era doza noastră de inconştienţă, era felul nostru de a epuiza
toate posibilităţile, totul… nu am spus nimic, nu am vrut să ne plângem, am
sperat doar din tot sufletul să fim înţeleşi, să se ghicească poate măcar puţin
din frământările noastre, din fuga noastră continuă în tot ce făceam. Dar se
pare că am mascat mult prea bine totul şi bine că a fost aşa.
Îţi
mulţumim, Doamne, că ne-ai lăsat întregi la minte şi la suflet şi mai ales la
trup. Îţi mulţumim că în toată fuga noastră nebună, ne-ai găsit Tu momente pentru
noi, minuni, clipe pline. Am ştiut că au venit de la Tine, Te-am simţit spunând
atunci când ni le dăruiai: „Luaţi, bucuraţi-vă, sunt ale voastre.”
Iar acum
suntem deja la un alt început de drum care nu ştim unde duce, dar avem credinţă
că este cel pe care ne-ai îndreptat Tu. Ştim că ne-ai eliberat de nişte
strâmtori, de nişte legături care ne făceau rău şi care ne-ar fi făcut şi mai
mult rău mai devreme sau mai târziu. Ne-ai dat drumul în lume şi ne laşi acum
să ne dăm seama că putem şi singuri, că putem şi mai departe, că putem şi când
e mai greu.
Aici
stelele abia se zăresc dintre clădirile Canary Wharf şi City of London, oamenii
sunt de toate culorile şi vorbesc în toate limbile, când trec prin faţa
bisericilor, oamenii nu se închină; în parc, băncile sunt pline nu de oameni
gânditori sau dornici de discuţii sau fascinaţi de natură, ci concentraţi în
tablete şi telefoane de ultimă generaţie. Măi să fie… ăsta da loc în care să
îţi testezi capacitatea sau incapacitatea de a nu-ţi pierde sufletul. Şi totuşi
un loc unde vom avea de învăţat atâtea…
Au chemin
de retour … un duhovnic, câţiva copii, un căţel, o pisică, flori şi să spunem
că ar fi cam totul, cu toate că mai sunt atâtea… dar cui ce-i pasă?
If I lay
here, if I just lay here,
Would you
lie with me and just forget the world?
Familiar! :)
RăspundețiȘtergerema bucur :)
Ștergere