... Raspusul la intrebarea "De ce?"...

Îmi place să fiu nebună, să o fac pe nebuna, iar uneori să mă mir cât de bine îmi iese. Ştiu că n-am fost dintotdeauna astfel, însă am avut o predispoziţie spre asta… iar tot ce am trăit şi văzut în ultimii ani cred a pus cărămida spitalului de nebuni în care sufletul meu se retrage în clipele sau zilele sau timpul în care simte că nu mai poate în lumea „normală”.  Ştiu să îmi chinui sufletul şi trupul şi să îl tai în mii de bucăţi şi rupturi de clipe şi de ani de aşteptare, de visare, de dor după o iubire care ar fi putut fi simplă şi plictisitoare, ştiu să îmi chinui picioarele cu drumuri lungi, ocolite, pentru a nu alege drumul scurt, ştiu să inventez motive pentru plimbări de una singură, visând pe alei sau străduţe ascunse, ştiu să inventez cuvinte şi să te mir şi să te fac să zâmbeşti şi să semăn cu Phoebe, ştiu să traduc manuale pentru combine şi caiete de sarcini şi să mă retrag într-un colţ şi să-mi scâncesc versurile din cealaltă parte a sufletului, ştiu să fiu bulimică şi anorexică, ştiu să mă ador şi să mă anulez până la ultima celulă, doar eu pot scrie teza de licenţă despre absurdul lui Camus şi nihilismul acestuia, în care m-am afundat cu totul, iar disertaţia despre traducerea textului religios ortodox, în care mi-am pus tot sufletul şi timpul … m-am amuzat că cei din jur nu au găsit legătura sau continuarea, de fapt, m-am mirat şi eu după aceea, în faţa evoluţiei sufletului. Ştiu să îndur mult, să zâmbesc atunci când sunt lovită şi să împrăştii situaţia tensionată, însă ştiu să izbucnesc cu tot ce am adunat sau să plâng până la tulburare totală. Nu-mi plac oamenii străini (sufletului meu) care îmi pun întrebarea „De ce?” (şi alte întrebări din neamul ei) şi aşteaptă un răspuns clar, de parcă ar trebui să îl ştiu, de parcă ar trebui să îl ştie. Nu-mi plac lucrurile bătute în cuie, nu-mi plac planurile, programele şi orarele. Nu-mi plac orele de masă fixe şi orele de culcare fixe. Nu-mi place televizorul şi mă amuză să văd faţa persoanelor cărora le spun că nu am televizor, că nu mă uit la televizor. Îmi place la nebunie să fiu ironică. Îmi place să povestesc despre flori şi plante şi legume şi cum cresc ele în grădină sau în ghivece, vorbesc cu plantele şi animalele, am fost în cimitir la miezul nopţii (nu singură) şi m-am rugat în faţa bisericii cimitirului, pentru că era închisă. Îmi place să mă plimb cu tine prin ploile cele mai urâte de toamnă, în care frunzele se lipesc de picioare cu noroi şi în care frigul îl simţi muşcând din oase. Îmi place pentru că atunci când e foarte urât şi rău totul ne aducem aminte de lucrurile esenţiale. Îmi place când suntem nebuni amândoi. Atunci suntem numai noi şi nebunia din sufletul nostru.

... Sa nu stie nimeni ce rani te dor ...

Nu-i nimic mai greu de purtat ca o fericire nespovedită. De multe ori privind în sufletul tău ți se pare că stai în fața unei case cu obloanele trase și cu ușile încuiate. O mână necunoscută a scris pe-o hârtie în colț la poartă: Plecat fără adresă… Ferește-te de banalitate. Nu uita că dacă va fi să te îneci – cel puțin nu te îneca într-un lighean cu apă – azvârle-te în ocean. O dragoste apusă e ca un vulcan: niciodată nu poți zice că a trecut pericolul de a izbucni din nou. Numai sufletele vulgare își batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simț sădesc flori pe morminte. Sufletul nostru e o urnă în care închidem cenuşa patimilor stinse.   Să nu știe nimeni ce răni te dor. (Octavian Goga)

Il n’y a rien de plus difficile à porter que le fardeau d’un bonheur inavoué.  Maintes fois, lorsqu’on se regarde l’âme, on a l’impression de se trouver devant une maison aux volets roulants tous descendus et aux portes cadenassées. Une main ignorée a écrit sur un papier, au coin du portillon : « Fugitif sans adresse … »  Gare à la banalité ! N’oublie pas que si tu as la malchance de te noyer – au moins ne te noie pas dans une cuvette d’eau – jette-toi dans l’océan.  Un amour fané est comme un volcan : on ne peut jamais se rassurer et dire à soi-même : Le danger est passé, il ne peut plus éclater de nouveau. Les âmes vulgaires sont les seules à se moquer des amours d’antan. Les braves hommes plantent des fleurs sur les tombeaux. Notre âme est une urne dans laquelle on renferme les cendres des passions éteintes. Pour que personne ne sache les plaies qui nous brûlent.     (Octavian Goga) Incercare de traducere de Anca (Tiron) Costrasel Essai de traduction par Anca (Tiron) Costrasel

 

... Pot sa-mi iau locul langa tine, pe stea? ...

Micul Print Elogiul candorii Nina Cassian Stiu sa intreb Despre miei, despre flori. Odata-ntr-o padure Am sarutat un izvor. Stiu ce uimita-i Culoarea albastra. Am o gradina Si o fereastra. Mai am si o carte Foarte subtire In care nu-ncape Decat o iubire. Pot sa-mi iau locul Langa tine, pe stea ? - Da, spuse printul Esti prietena mea.

Le Petit Prince Éloge de la candeur Nina Cassian Je sais poser des questions Sur les agnelles et sur les fleurs. Une fois, dans une forêt, Je baisai une source tout au cœur. Je sais comme elle est ébahie, La couleur bleuâtre. J’ai un jardin Et une fenêtre. J’ai aussi un bouquin Très peu épais Qui n’englobe Qu’un amour douillet. Pourrais-je reprendre ma place Près de toi, sur l’étoile ? -Oui, je t’en prie, dit-il le prince, Tu es mon amie féale. Incercare de traducere de Anca (Tiron) Costrasel Essai de traduction par Anca (Tiron) Costrasel

... Would you lie with me and just forget the world ? ...

Când ne aşezăm şi noi mai bine, iar culcuşul devine moale şi cald şi ne gândim că în sfârşit ne putem concentra într-o singură direcţie şi ne putem linişti, în stilul acela profund, în care să nu ştim decât de noi şi de sufletul nostru şi de spaţiul nostru interior şi exterior, pe care să îl construim frumos, aşa cum până acum doar ne imaginasem şi doar pusesem pe hârtie, apare încă ceva şi apoi încă ceva şi încă altceva… prima impresie este aceea că toate se răstoarnă şi ne întrebăm pentru ce toate?

Da, plângem, aşa cum ştim să o facem cel mai bine şi parcă pe măsură ce trec zilele, se adaugă ceva-uri care răstoarnă lucruri şi construcţii pe care le credeam temeinice şi pentru care începusem să nădăjduim că vom răzbi la lumină. Şi se răstoarnă tot sufletul cu ele, pentru că l-am clădit pas cu pas şi pe el.

Prima impresie este aceea că nu a meritat nimic, apoi ne gândim mai bine, rememorăm timpul şi ne dăm seama că totul a fost trăit la intensitate maximă, că nu am pierdut o clipă. Că dimpotrivă, timpul s-a expandat ca o pungă imensă de popcorn în faţa unui film bun pe care l-am văzut împreună.

Da, puse cap la cap, lucrurile din ultimul timp au căpătat sens. Le-a potrivit Dumnezeu pe toate şi le-a dat sensul pe care noi îl ignoram, pentru că aveam mult prea multă încredere în oameni, în faptele şi în sentimentele lor. Oameni care s-au arătat zâmbitori de faţă cu noi, dar care nu ne-au dat pace în lipsa noastră, care nu ne-au apreciat, care nu ne-au preţuit munca şi timpul. Oameni faţă de care eram angajaţi sufleteşte şi material, oameni pe care ne-am străduit să îi respectăm cu toate puterile noastre, dar faţă de care am şchiopătat uneori, dar nu din lipsă de bunăvoinţă sau din nepăsare, ci din neputinţă fizică, materială. Oameni cărora nu le-am spus neputinţele, nu le-am spus excesele noastre ascunse de neodihnă, de nesomn, de ne-visare, de ne-timp, de ne-linişte, de ne-noi, de neregăsire… nu le-am mărturisit nimic, pentru că era alegerea noastră, era doza noastră de inconştienţă, era felul nostru de a epuiza toate posibilităţile, totul… nu am spus nimic, nu am vrut să ne plângem, am sperat doar din tot sufletul să fim înţeleşi, să se ghicească poate măcar puţin din frământările noastre, din fuga noastră continuă în tot ce făceam. Dar se pare că am mascat mult prea bine totul şi bine că a fost aşa.

Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai lăsat întregi la minte şi la suflet şi mai ales la trup. Îţi mulţumim că în toată fuga noastră nebună, ne-ai găsit Tu momente pentru noi, minuni, clipe pline. Am ştiut că au venit de la Tine, Te-am simţit spunând atunci când ni le dăruiai: „Luaţi, bucuraţi-vă, sunt ale voastre.”

Iar acum suntem deja la un alt început de drum care nu ştim unde duce, dar avem credinţă că este cel pe care ne-ai îndreptat Tu. Ştim că ne-ai eliberat de nişte strâmtori, de nişte legături care ne făceau rău şi care ne-ar fi făcut şi mai mult rău mai devreme sau mai târziu. Ne-ai dat drumul în lume şi ne laşi acum să ne dăm seama că putem şi singuri, că putem şi mai departe, că putem şi când e mai greu.

Aici stelele abia se zăresc dintre clădirile Canary Wharf şi City of London, oamenii sunt de toate culorile şi vorbesc în toate limbile, când trec prin faţa bisericilor, oamenii nu se închină; în parc, băncile sunt pline nu de oameni gânditori sau dornici de discuţii sau fascinaţi de natură, ci concentraţi în tablete şi telefoane de ultimă generaţie. Măi să fie… ăsta da loc în care să îţi testezi capacitatea sau incapacitatea de a nu-ţi pierde sufletul. Şi totuşi un loc unde vom avea de învăţat atâtea…

Au chemin de retour … un duhovnic, câţiva copii, un căţel, o pisică, flori şi să spunem că ar fi cam totul, cu toate că mai sunt atâtea… dar cui ce-i pasă?

If I lay here, if I just lay here,

Would you lie with me and just forget the world?