Draga mea toamnă, a venit iarna, ştii?

Draga mea toamnă, cea care îmi înţelegi şi îmi răscoleşti tristeţea în fiecare an când vii şi rămâi printre frunze pictate, te strecori cu fumul din şemineuri în hainele sufletului puse la uscat … care nu se mai usucă şi care miros a fum … pe bănci îmbibate de ploaie în parc, pe care nu mai pot să mă aşez… cu toate ca am obosit să mă plimb.

Draga mea toamnă, care mă ascunzi în coconul de ceaţă şi îmi promiţi că vom reînvia împreună la primăvară.  

În parcuri, persoane necunoscute s-au legat cu ştreanguri şi atârnă de crengile copacilor negri, sperând să ţină locul frunzelor moarte. Miroase puternic a canabis.

Draga mea toamnă, oamenii din jur nu mă mai ascultă, omul meu nu mă mai aude… eu nu mă mai aud … ne-am ascuns sub umbrele, pălării şi fulare, ne-am înfundat urechile cu căşti şi ne auzim doar gândurile, bătăile inimii şi muzica din urechi pe fundalul căreia ne imaginăm diverse … suntem mai degrabă hipoacuzici. Nu tresărim, nu reacţionăm. Nu mai ştim ce înseamnă „Te iubesc” şi nici „Iartă-mă”, ne uităm străin la cuvintele acestea venind din partea cuiva.

Draga mea toamnă, e zgomot şi forfotă pe stradă, plouă tot timpul, cabinele telefonice ţin momente de reculegere, verticale, în ţinute perfecte, în carouri roşii, îmbibate de umezeală. La metrou miroase a smoală şi poţi fi luat uşor înainte de şuvoaiele de oameni care ţâşnesc pe uşi în toate culorile şi limbile.

Draga mea toamnă, aici nu-i nici Shakespeare, nici Emily Bronte, nici Sherlock Holmes … mă întâlnesc uneori cu Oscar Wilde, Poe si Virginia Woolf … însă unde-s bunele maniere, unde-s rigoarea şi bunul simţ? … regăsesc nebunia şi haosul şi absurdul. Le înţeleg, rezonez cu ele.      

Draga mea toamnă, pe aici ţi-ai tatuat braţele copacilor cu semne ciudate, peste serile de vineri plouă cu alcool în toate pub-urile şi te îneci în fum cu mirosuri ciudate. Măcălendri şi pescăruşi şi ciori şi vulpi şi veveriţe şi lebede şi gâşte … toate într-un singur loc, toate într-un singur anotimp şi în toate celelalte.

Draga mea toamnă, a venit iarna, ştii?

... Masă pentru doi ...

 

E minunat cum o simplă masă poate să însemne şi să însemneze…  atunci când e pentru doi… doi ani în doi. Un buchet de floarea-soarelui şi lavandă, două pahare de vin alb sec şi un meniu mediteranean, suficient cât să ne transpună. Nici dacă aş fi încercat să îmi imaginez, nu aş fi reperat atâtea cărări în viaţa noastră în doi. Cu toată dorinţa mea pentru o viaţă deloc banală, trebuie să recunosc, nu am o imaginaţie atât de bogată pe cât credeam. Visele noastre se plimbă de mână în lumea plină de iluzii. Nu a fost nimic premeditat niciodată, ne-am lăsat purtaţi, am răspuns la sentimente şi gânduri şi de multe ori ne-am trezit în mijlocul jocului. De ce să fim consecvenţi de dragul consecvenţei? De ce să nu evadăm, mai ales atunci când nu ne este apreciată autopenitenţa? Cu tine am învăţat că nimic nu e niciun capăt de lume, că atunci când vine vorba de liniştea noastră, facem orice, chiar de e să o luăm de la capăt la capătul lumii. Te-am privit în ochi şi nu mi-a mai păsat de nimeni şi nimic.

 

... Raspusul la intrebarea "De ce?"...

Îmi place să fiu nebună, să o fac pe nebuna, iar uneori să mă mir cât de bine îmi iese. Ştiu că n-am fost dintotdeauna astfel, însă am avut o predispoziţie spre asta… iar tot ce am trăit şi văzut în ultimii ani cred a pus cărămida spitalului de nebuni în care sufletul meu se retrage în clipele sau zilele sau timpul în care simte că nu mai poate în lumea „normală”.  Ştiu să îmi chinui sufletul şi trupul şi să îl tai în mii de bucăţi şi rupturi de clipe şi de ani de aşteptare, de visare, de dor după o iubire care ar fi putut fi simplă şi plictisitoare, ştiu să îmi chinui picioarele cu drumuri lungi, ocolite, pentru a nu alege drumul scurt, ştiu să inventez motive pentru plimbări de una singură, visând pe alei sau străduţe ascunse, ştiu să inventez cuvinte şi să te mir şi să te fac să zâmbeşti şi să semăn cu Phoebe, ştiu să traduc manuale pentru combine şi caiete de sarcini şi să mă retrag într-un colţ şi să-mi scâncesc versurile din cealaltă parte a sufletului, ştiu să fiu bulimică şi anorexică, ştiu să mă ador şi să mă anulez până la ultima celulă, doar eu pot scrie teza de licenţă despre absurdul lui Camus şi nihilismul acestuia, în care m-am afundat cu totul, iar disertaţia despre traducerea textului religios ortodox, în care mi-am pus tot sufletul şi timpul … m-am amuzat că cei din jur nu au găsit legătura sau continuarea, de fapt, m-am mirat şi eu după aceea, în faţa evoluţiei sufletului. Ştiu să îndur mult, să zâmbesc atunci când sunt lovită şi să împrăştii situaţia tensionată, însă ştiu să izbucnesc cu tot ce am adunat sau să plâng până la tulburare totală. Nu-mi plac oamenii străini (sufletului meu) care îmi pun întrebarea „De ce?” (şi alte întrebări din neamul ei) şi aşteaptă un răspuns clar, de parcă ar trebui să îl ştiu, de parcă ar trebui să îl ştie. Nu-mi plac lucrurile bătute în cuie, nu-mi plac planurile, programele şi orarele. Nu-mi plac orele de masă fixe şi orele de culcare fixe. Nu-mi place televizorul şi mă amuză să văd faţa persoanelor cărora le spun că nu am televizor, că nu mă uit la televizor. Îmi place la nebunie să fiu ironică. Îmi place să povestesc despre flori şi plante şi legume şi cum cresc ele în grădină sau în ghivece, vorbesc cu plantele şi animalele, am fost în cimitir la miezul nopţii (nu singură) şi m-am rugat în faţa bisericii cimitirului, pentru că era închisă. Îmi place să mă plimb cu tine prin ploile cele mai urâte de toamnă, în care frunzele se lipesc de picioare cu noroi şi în care frigul îl simţi muşcând din oase. Îmi place pentru că atunci când e foarte urât şi rău totul ne aducem aminte de lucrurile esenţiale. Îmi place când suntem nebuni amândoi. Atunci suntem numai noi şi nebunia din sufletul nostru.

... Sa nu stie nimeni ce rani te dor ...

Nu-i nimic mai greu de purtat ca o fericire nespovedită. De multe ori privind în sufletul tău ți se pare că stai în fața unei case cu obloanele trase și cu ușile încuiate. O mână necunoscută a scris pe-o hârtie în colț la poartă: Plecat fără adresă… Ferește-te de banalitate. Nu uita că dacă va fi să te îneci – cel puțin nu te îneca într-un lighean cu apă – azvârle-te în ocean. O dragoste apusă e ca un vulcan: niciodată nu poți zice că a trecut pericolul de a izbucni din nou. Numai sufletele vulgare își batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simț sădesc flori pe morminte. Sufletul nostru e o urnă în care închidem cenuşa patimilor stinse.   Să nu știe nimeni ce răni te dor. (Octavian Goga)

Il n’y a rien de plus difficile à porter que le fardeau d’un bonheur inavoué.  Maintes fois, lorsqu’on se regarde l’âme, on a l’impression de se trouver devant une maison aux volets roulants tous descendus et aux portes cadenassées. Une main ignorée a écrit sur un papier, au coin du portillon : « Fugitif sans adresse … »  Gare à la banalité ! N’oublie pas que si tu as la malchance de te noyer – au moins ne te noie pas dans une cuvette d’eau – jette-toi dans l’océan.  Un amour fané est comme un volcan : on ne peut jamais se rassurer et dire à soi-même : Le danger est passé, il ne peut plus éclater de nouveau. Les âmes vulgaires sont les seules à se moquer des amours d’antan. Les braves hommes plantent des fleurs sur les tombeaux. Notre âme est une urne dans laquelle on renferme les cendres des passions éteintes. Pour que personne ne sache les plaies qui nous brûlent.     (Octavian Goga) Incercare de traducere de Anca (Tiron) Costrasel Essai de traduction par Anca (Tiron) Costrasel